Capitolul 4 - Educația națională
După reforma demarată între anii 1996-2000 și care a contribuit la negocierea cu succes a aderării României la Uniunea Europeană, educaţia din România are nevoie de o nouă reformă. Reforma în educaţie trebuie să așigure o evoluţie organică și deci previzibilă a acestui domeniu și trebuie privită mai întâi ca investiţie și abia apoi ca un cost social. Sistemul de învăţământ din România trebuie restructurat pe criteriul calităţii și în interesul beneficiarilor acestui șistem. Creșterea calităţii se va face pe de o parte prin descentralizarea deciziei în ceea ce priveste curricula, politica de personal și finanţarea iar pe de altă parte prin garantarea unui parcurs de carieră pentru cadrele didactice pe toată perioada de activitate în șistem.
Politica educaţională promovată de către PNL pleacă de la faptele existente și de la evaluările făcute de cetăţeni - cadre didactice, elevi, studenţi, părinţi, beneficiari ai educaţiei, șindicate, organizaţii - și constă în promovarea unei abordări șistematice, șincronizată cu experienţa și nevoile ţarii noastre și cu practicile unor ţări de referinţă.
Axul politicii educaţionale a PNL este garantarea demnităţii cadrului didactic. Valoarea şi demnitatea cadrului didactic pot deveni şi în România centrul de coagulare al unei reforme cuprinzătoare şi competente a educaţiei.
Reforma în educaţie promovată de actualul guvern arată, deja, o mare confuzie în însuşirea conceptelor şi o mai mare confuzie în aplicarea măsurilor. Astfel, „descentralizarea" a dus la un centralism tenace şi fără precedent, „învăţământul centrat pe elev şi student" a dus la transformarea acestora în șimple anexe ale unei birocraţii voluminoase, învăţământul orientat spre „formarea de competenţe" a dus, datorită îngustimii de concepţie şi măsurilor greşite, la scăderea nivelului de calificare, „reforma curriculară" a dus, din cauza nepriceperii şi politizării, la confuzii costișitoare în organizarea învăţământului şi la ineficienţă, aşa-zisa „întinerire a personalului" a dus, datorită politizării agreșive ce se practică, la preluarea funcţiilor de decizie de către persoane incompetente, la renaşterea categoriei politrucilor, proclamarea importanţei cercetării ştiinţifice a dus, din cauza nepriceperii şi a neglijenţei decidenţilor, la oprirea finanţării etc.
Investiţia în educaţie înseamnă o investiţie în viitor deoarece afirmarea societăţii românesti într-o lumea modernă, o lume a cunoasterii, nu este poșibilă fără o educaţie de calitate. De aceea, sistemul educaţional, ca şi cel al sănătăţii, reprezintă un domeniu unde interesul public prevalează, celui individual. Deficienţele actuale din sistemul educaţional sunt recunoscute atât de profesori cât și de părinţi și elevi, problema educaţiei nu va fi rezolvată doar prin finanţări suplimentare de la bugetul statului ori prin instituirea de reguli mai severe aplicate de la nivelul central sau local. Deficienţele sistemului educaţional s-au transformat, în timp, în deficite cronice. Deficitele care privesc infrastructura scolară (de la disparităţile majore în ceea ce priveste dotarea până la accesul elevilor la scoală), deficitele administrative create prin supra-centralizarea deciziei etc.
Centrarea procesului educativ pe beneficiar are drept semnificaţie asigurarea finanţării elevului şi a instituţiei şcolare.
Finanţarea de bază se va acorda tuturor scolilor, publice și private, dacă acestea sunt acreditate și se supun evaluării periodice realizată de instituţiile publice autorizate. Astfel, va conta calitatea educaţiei mai mult decât tipul furnizorului acesteia. Punând puterea de decizie în mâna beneficiarului, acesta va fi purtătorul finanţării. Alături de schimbarea filosofiei de finanţare de bază, îmbunătăţirea calităţii actului educaţional poate fi sprijinit prin pârghii fiscale de tipul creditului fiscal sau deducerilor fiscale pentru investiţiile private în infrastructura de învăţământ ori pentru acordarea de burse.
Modernizarea infrastructurii sistemului de învăţământ trebuie însoţită de prioritizarea investiţiilor care să urmărească păstrarea cât mai mult timp a beneficiarilor procesului educativ în contact cu şcoala, flexibilizarea curriculumului şi educaţia continuă.
O prioritate rămâne adâncirea reformelor din învăţământul superior, în special în ceea ce priveste creșterea competitivităţii internaţionale strâns legate de activităţile de cercetare. Va fi nevoie de pornirea unui proces de diferenţiere și concertare a univerșităţilor cu respectarea principiului autonomiei precum și de reducere a segmentării cercetării.
Educaţia şi formarea joacă un rol esenţial pentru modul în care societatea răspunde provocărilor economice, demografice, tehnologice sau de mediu care se manifestă permanent.
România, împreună cu statele membre ale UE, a fost de acord să continue cooperarea politică în scopul de a respecta cele patru obiective conţinute în „Cadrul strategic european de colaborare în domeniul educaţiei și formării" adoptat în luna mai 2009: îmbunătăţirea calităţii și eficienţei în educaţie și formare, punerea în practică a învăţării de-a lungul vieţii și a mobilităţii cursanţilor, promovarea echităţii, a coeziunii sociale și a cetăţeniei active precum și stimularea creativităţii și a inovării, inclușiv a spiritului întreprinzător, la toate nivelurile de educaţie și de formare. Deși construcţia și funcţionarea sistemului educaţional reprezintă atribute naţionale, viitorul României nu poate fi văzut în afara Cadrului european al calificărilor, al Spaţiului european al învăţământului superior și a celui al cercetării. Totuși, competiţia dintre șistemele de învăţământ din UE va continua să se manifeste iar România trebuie, chiar în dificilul proces de modernizare a educaţiei, să își păstreze acele avantajele competitive pe care încă mai are.
PNL consideră că decizia politică în cea ce priveşte modernizarea sistemul de învăţământ trebuie să se bazeze pe principiul conform căruia educaţia reprezintă mai întâi o investiţie şi abia apoi un cost social.
Întârzierea reformelor din sistemul educaţional românesc a creat o mare preșiune din partea întregii societăţi și de aceea marea provocare de astăzi este legată de neceșitatea șimultaneităţii reformelor care să urmărească: descentralizarea administrativă, autonomia financiară, libertatea academică și răspunderea publică.
În viziunea PNL obiectivul pe care îl urmăreste reformarea sistemului educaţional este competitivitatea.
Pentru a atinge acest obiectiv sunt necesare:
1. Recunoaşterea valorii şi redarea demnităţii cadrului didactic prin reorganizarea pregătirii pentru profeșia de dascăl; asigurarea juridică și consolidarea socială a autonomiei profeșionale a educatorului; aplicarea recunoasterii salariale a formării continue; fluidizarea mobilităţii personalului didactic; refacerea succeșiunii naturale a generaţiilor în posturi didactice și de cercetare sti i nţifică; sprijinirea, prin politici distincte, a personalului didactic din zonele rurale; refacerea interesului noilor generaţii pentru profeșia de cadru didactic; foloșirea personalului didactic și a cercetătorilor sti i nţifici, în afara oricărei discriminări de vârstă, conform valorii profeșionale a fiecăruia și reperelor europene actuale. Acestea vor fi poșibile prin garantarea unui parcurs de carieră pentru corpul profesoral prin coroborarea legislaţiei specifice cu cea a muncii, cea a salarizării în scopul așigurării predictibilităţii pe parcursul activităţii profesorilor. Această neceșitate este primul pas pentru păstrarea profesorilor performanţi în scoli și repoziţionarea socială a acestora;
2. Asigurarea egalităţii de şanse şi modernizarea adecvată a infrastructurii sistemului educaţional.
Egalitatea de sanse reprezintă o prioritate și de aceea trebuie eliminat decalajul care diferenţiază în mod dramatic mediul rural de cel urban; de asemenea trebuie clarificat cadrul de educaţie specifică pentru copiii cu nevoi de educaţie speciale; o neceșitate specială este și flexibilizarea curriculumului în scopul așigurării de noi oportunităţi pentru elevii supradotaţi. În ceea ce priveste infrastructura este nevoie de modernizare pentru asigurarea compatibilităţii între noile informaţii și mijloacele de transmitere a acestora. Deși problema infrastructurii de bază a scolii rămâne o prioritate publică, scopul final este acela de a aduce și păstra elevii cât mai mult timp în contact cu scoala și noile cunostinţe;
3. Educaţia ca premisă a dezvoltării prin extinderea serviciilor educaţionale; sporirea suporturilor
societăţii pentru educaţie; relansarea educaţiei pentru valori morale, civice, estetice; sporirea impactului educaţiei în economie, administraţie, cultură.
4. O societate a învăţării prin conceperea și organizarea scolarizării, studiilor, educaţiei, a formării continue ca șistem de cuprindere pe scară mare a populaţiei în forme și niveluri diverșificate de învăţare; dezvoltarea structurii didactice corespunzătoare; aplicarea unei educaţii timpurii la nivelul experienţei internaţionale; aplicarea unei noi politici a tineretului; aplicarea unei politici a sportului șincronizată cu secolul actual. Un element esenţial pentru dezvoltarea durabilă a societăţii va fi educaţia permanentă, ca program prioritar de educaţie a adulţilor pe toată durata vieţii . Un astfel de program prioritar ar permite continuarea unei activităţi remunerate și productive din punct de vedere economic de către persoanele de vârsta medie, fapt ce ar îmbunătăţi și raportul actual, total nefavorabil, dintre numărul salariaţilor și cel al penșionarilor. Stimularea programelor de educaţie permanentă va avea în vedere deduceri fiscale aplicate mediului de afaceri pentru investiţiile în programele de formare a resurselor umane, precum și introducerea de programe obligatorii de formare a personalului în instituţiile publice;
5. Funcţionarea pe principiul subsidiarităţii. Efectuarea descentralizărilor chibzuite și reale; profilarea
autonomiei instituţionale a scolilor, a liceelor și consolidarea autonomiei univerșităţilor, conform practicilor europene; extinderea poșibilităţilor de iniţiativă și de decizie la fiecare nivel; crearea cadrului răspunderii pentru performanţe conform practicilor din șistemele subșidiarităţii.
6. Implementarea strategiei de descentralizare a sistemului educaţional:
- Descentralizarea curriculumului, prin existenţa în planul de învăţământ a unui fond de timp aflat la dispoziţia conșiliului de administraţiei al fiecărei scoli, care va decide alocarea acestuia în conformitate cu cerinţele și nevoile specifice, particulare, ale elevilor din scoala respectivă; în acest context se urmăreste și descongestionarea planurilor de învăţământ;
- Descentralizarea finanţării, care va intra și în responsabilitatea autorităţilor locale, în special în privinţa investiţiilor și dotărilor în materie de infrastructură scolară. Asigurarea autonomiei financiare la nivelul fiecărei unităţi scolare înseamnă ca scolile să fie conduse prin instituţia conșiliului de administraţie, în care membrii vor fi părinţii precum și persoane cu bună reputaţie, cu experienţă în domeniul educaţional, finanţatori - publici și privaţi - ai activităţilor scolare.
Instituţiile școlare vor putea să-și construiască propriul buget și să decidă cât din resursele financiare să fie alocate către remunerarea profesorilor și cât către infrastructura scolară, în funcţie de cerinţele specifice;
- Descentralizarea politicii de personal, ceea ce înseamnă că angajarea cadrelor didactice se va decide la nivelul fiecărei scoli, prin deciziile conșiliului de administraţie cu privire la concursuri, evaluarea și salarizarea personalului. Aceasta include și descentralizarea conducerii activităţii scolare, de către directori care încheie contracte de performanţă și de management cu autorităţile locale și conșiliul de administraţie al scolii. Angajarea sau concedierea profesorilor, desemnarea directorilor nu trebuie să reclame implicarea primarului, ca autoritate politică locală - sau a inspectorului general - ca autoritate statală centrală. Autonomia decizională impune libertatea de alegere și responsabilizarea scolilor în actul educativ. O autonomie reală - decizională și financiară - reprezintă stimulentul pentru inovare și creativitate. Succesul fiecărei scoli va depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalităţi de transmitere a cunostinţelor;
7. Învăţământ centrat pe cel ce învaţă prin reforma curriculară corespunzătoare competiţiilor de pe
pieţele în curs de globalizare; mecanisme avansate de feedback educaţional; individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, studenţi, cursanţi prin sporirea spaţiului pentru opţiuni profeșionale și alegeri de rute de pregătire; reorganizarea bibliotecilor și a întregii baze de informare și formare profeșională și cetăţenească; reorganizarea educaţiei pentru valori; modernizarea și stabilizarea sistemului de examene naţionale. De asemenea, este nevoie de creșterea competiţiei între furnizorii de educaţie indiferent de forma lor de proprietate prin asigurarea finanţării elevului și nu a instituţiei scolare. Finanţarea de bază pentru învăţământul prescolar și învăţământul obligatoriu se va acorda tuturor scolilor, publice și private, dacă acestea sunt acreditate și se supun evaluării periodice realizată de Ministerul Educaţiei. Astfel, prin transferul elevilor de la o scoală la alta se vor transfera și resursele financiare alocate educaţiei sale, ceea ce justifică ideea conform căreia: calitatea educaţiei contează mai mult decât tipul furnizorului acesteia. Este evident că acest șistem impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate scolară, stimulând creșterea calităţii serviciilor educaţionale. Numai astfel, scolile pot concura, pot rămâne pe piaţă și se pot dezvolta. Principiul finanţării elevului este un alt instrument care contribuie la creșterea autonomiei financiare și a libertăţii instituţionale ale organismelor scolare și încurajează diverșitatea pe piaţa educaţiei.
8. Acordarea de credit fiscal de 100% contribuabililor pentru sumele direcţionate către finanţarea
unităţilor şcolare, cercetare ştiinţifică sau burse şcolare. Statul mai poate avea un rol esenţial pentru îmbunătăţirea șituaţiei învăţământului, în afara descentralizării, prin stimularea participării private voluntare la finanţarea educaţiei, mai precis prin nefiscalizarea acestor sume. Creditul fiscal presupune deducerea de la plata impozitului a fondurilor alocate în acest scop respectiv pentru acoperirea diferitelor cheltuieli generate de educaţia copiilor ;
9. Utilizarea infrastructurii erei digitale prin corelarea infrastructurii cu nivelurile competitive de pregătire și de calificare; racordarea la tehnologii, pedagogii și metodici educaţionale cu randament; transformarea ameliorării infrastructurii în parte a programelor performante ale administraţiilor scolare și univerșitare, locale, regionale și centrale;
10. Îmbunătăţirea tehnologiilor utilizate în activităţile socio-economice prin cercetare ştiinţifică.
Reorientarea cercetării stiinţifice spre un impact sporit în tehnologie, economie, administraţie, cultură; profilarea institutelor și a centrelor de performanţă; stimularea juridică și financiară a inovaţiei; măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale; legarea cercetării stiinţifice cu nevoile de tehnologii - de exploatare, de producţie, de organizare, de formare etc. - din societate;
11. Un sistem acordat la nevoile societăţii prin evaluarea permanentă a componentelor sistemului de educaţie, și a rezultatelor sale din punctul de vedere al utilităţii sociale, al performanţelor și al raţionalităţii educaţionale; încheierea macroorganizării într-un șistem competitiv în condiţiile erei globalizării; organizarea analizei specializate continue a educaţiei din ţară și a dezbaterii publice asupra măsurilor de interes general;
12. Competitivitate prin cooperare internaţională prin punerea organizărilor din învăţământ sub
exigenţa randamentului și a performanţei competitive; expanșiunea formelor avansate de cooperare internaţională (joint curriculum, joint research units etc.) în serviciul sporirii competitivităţii sistemului educativ autohton; schimbarea prezentării internaţionale a învăţământului din ţară; etalarea valorilor proprii competitive în context internaţional;
13. Educaţia europeană. Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, învăţământului românesc îi revine și sarcina de a promova valorile culturale europene, în unitatea și diverșitatea lor, fără a neglija specificul naţional, identitatea culturală românească. Un pas important îl reprezintă cursul de limba, cultura și civilizaţie românească în Europa, demarat în anul 2007, având și obiectivul promovării identităţii culturale românesti în spaţiul european. Un alt obiectiv al educaţiei europene urmăreste stimularea competenţelor în tehnologia informaţiei și comunicaţiilor, la toate ciclurile școlare;
În ceea ce priveşte învăţământul superior obiectivul care urmăreşte creşterea calităţii se traduce prin adaptarea la piaţa muncii, deschiderea către excelenţă şi consolidarea cercetării.
În viziunea PNL univerșitatea trebuie să îmbine caracterul antreprenorial cu priorităţi de cercetare. Autonomia financiară și libertatea decizională de la nivelul univerșitar va trebui să transforme instituţiile de învăţământ univerșitar într-un întreprinzător pe o piaţă lărgită, a serviciilor educaţionale, de training și de cercetare stiinţifică. Pe de altă parte obiectivul îmbunătăţirii calitative se poate atinge în contextul cresterii reputaţiei absolvenţilor și a vizibilităţii rezultatelor cercetării. În acest context, se impune un răspuns particularizat al României la Procesul Bologna care să permită o adaptare mai eficientă a absolvenţilor la piaţa muncii dar și la neceșităţile unei societăţi a cunoasterii. Modernizarea învăţământului superior și a cercetării implică:
14. Întărirea autonomiei universitare, în ceea ce privește definirea diferenţiată a programelor de studii,
eliminând principiul unificator prin care finanţarea se face pe un număr de studenţi. Finanţarea trebuie să urmărească relevanţa domeniului și nu doar numărul participanţilor la programul de studii. Astfel, profesorii pot lucra mai eficient cu studenţii cu efecte benefice asupra pregătirii acestora. De asemenea finanţarea multianuală a programelor de studii este esenţială pentru asigurarea continuităţii programelor de studii (astăzi, din cauza sistemului de finanţare, pierderea unui număr de studenţi duce la stoparea programului de studii). Promovarea măsurilor de intrare și rămânere în șistem prin întărirea suportului financiar pentru cercetătorii debutanţi și doctoranzi;
15. Constituirea cadrului naţional al calificărilor, pentru creșterea compatibilităţii cu șistemele de
educaţie din statele membre în ceea ce priveste cunostinţele, abilităţile și competenţele; acesta va permite intenșificarea mobilităţii. Cadrul naţional al calificărilor este o componentă care trebuie văzută ca o contribuţie a cadrului european cu efecte pozitive asupra liberei circulaţii a persoanelor și a cunoasterii;
16. Diferenţierea şi concentrarea univerșităţilor cu respectarea principiului autonomiei în scopul
alocării eficiente a resurselor și pe baza aplicării criteriilor de calitate aferente activităţii didactice și de cercetare;
17. Promovarea culturii antreprenoriatului, prin stimularea iniţiativelor care privesc atât promovarea
propriilor produse intelectuale cât și elemente ale transferului tehnologic;
18. Creşterea calităţii activităţii de cercetare prin eliminarea fragmentării acesteia, regândirea sistemului
de evaluare a granturilor de cercetare, transparenţa utilizării fondurilor. Pe de altă parte, este necesară stabilirea priorităţilor naţionale de cercetare în interiorul Programelor cadru ale UE dar și corelarea cu priorităţile CE exprimate prin documentele elaborate de către structura specializată Joint Research Center. Stimularea procesului de "brain regain" în univerșităţi și centre de cercetări. Stabilirea de facilităţi fiscale substanţiale pentru firmele care investesc în programele prioritare de cercetare naţionale și europene.
În ceea ce priveşte domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării (CDI) este evident că în perioada 2005¬2008 acest domeniu a trecut dintr-o stare de criză a resurselor şi rezultatelor într-o stare de relansare şi creştere cantitativă şi calitativă a acestora, iar începând din 2009 într-o nouă stare de criză a resurselor şi rezultatelor. Fără o susţinere cantitativă nu poate fi așigurată o accentuare a evoluţiei calitative, angrenarea profundă a cercetării românesti în Aria Europeană a Cercetării și în procesul de internaţionalizare a stiinţei. Deși la nivel european s-a accentuat interesul pentru latura inovativă a produselor și serviciilor, acest aspect , practic, nu se regăseste în politicile publice referitoare la CDI. Mai mult, implicarea firmelor în activităţi de cercetare este șistematic descurajată nu doar prin stoparea cofinanţărilor dar și prin reducerea marjei de manevră a institutelor de cercetare în ceea ce priveste implicarea în proiecte comune.
În acest context PNL conșideră că obiectivele generale de crestere a competitivităţii activităţilor de CDI sunt în pericol de a fi definitiv ratate, având în vedere că orice an de stagnare în domeniul cercetării reprezintă o crestere a decalajelor cu 3-5 ani faţă de statele care nu reduc finanţarea.
În viziunea PNL obiectivele activităţii de CDI rămân:
19. Creşterea capacităţii şi a competitivităţii sistemului CDI peste media noilor state membre UE prin:
- Dezvoltarea resurselor umane din domeniul CDI prin programe de stimulare a formării și dezvoltării carierelor stiinţifice și a colectivelor de cercetare de înaltă performanţă având ca ţintă triplarea numărului cercetătorilor și creșterea ponderii doctorilor și doctoranzilor până la peste 50% din numărul cercetătorilor până în anul 2013;
- Atragerea tinerilor către cercetare, asigurarea unor cariere de succes în ţară prin cooperare cu echipe de vârf din lume, atragerea tinerilor către studii doctorale, în principal către doctoratul cu frecventă, se va realiza prin acordarea de granturi pentru proiecte de cercetare doctorală, stagii post-doctorat, prin burse doctorale, prin programe de tip „brain gain", inclușiv pentru revenirea în ţară a cercetătorilor tineri de valoare;
- Dezvoltarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare în unităţile și instituţiile componente ale sistemului naţional de cercetare, condiţie esenţiala pentru creșterea calităţii activităţii de cercetare;
- Promovarea și stimularea drepturilor de proprietate intelectuală. Pentru aceasta entităţile de cercetare din România vor fi sprijinite în protejarea proprietăţii intelectuale și valorizarea rezultatelor cercetării obţinute din fonduri publice.
20. Stimularea generală a activităţilor CDI desfăsurate de agenţii economici în parteneriat cu unităţile
și instituţiile de CD peste media noilor state membre UE prin:
- Buna utilizare a infrastructurilor, prin stimularea accesului la infrastructurile publice, prin realizarea și operarea de infrastructuri de cercetare în parteneriat public privat sau parteneriat internaţional;
- Stimularea generală a activităţilor CDI desfăsurate de agenţii economici, prin dezvoltarea schemelor de acordare a ajutoarelor de stat pentru realizarea acestor activităţi în parteneriat cu unităţile și instituţiile de CD.
- Intensificarea promovării șistematice a culturii de inovare prin evenimente și publicaţii promoţionale, campanii de promovare prin mass-media, târguri, expoziţii etc.
21. Creşterea resurselor financiare publice şi private alocate cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice
şi inovării;
22. Întărirea capacităţii instituţionale pentru formularea, fundamentarea și implementarea de politici,
pentru managementul programelor și proiectelor, pentru valorizarea rezultatelor CDI;
23. Creşterea gradului de internaţionalizare a activităţilor de CDI în România în conformitate cu
strategia Lisabona și principiile Ariei Europene a Cercetării prin:
- Promovarea și dezvoltarea centrelor și a reţelelor de excelenţă stiinţifică și tehnologică în domeniile conșiderate prioritare astfel încât, până în 2013, să fie recunoscute și integrate în parteneriate și programe internaţionale reprezentative cel puţin o reţea pentru fiecare domeniu de referinţă și cel puţin o platformă integrată pentru fiecare reţea de centre de cercetare de înaltă performanţă;
- Consolidarea Ariei Românesti a Cercetării prin realizarea și întărirea parteneriatului și colaborării unităţilor și entităţilor CDI prin finanţarea de programe și proiecte dar și reforma instituţională a unităţilor și entităţilor CDI care fac parte din sistemul public al cercetării. Univerșităţile vor fi încurajate și sprijinite să se transforme în univerșităţi antreprenoriale, care să permită un transfer direct și eficient de cunostinţe practice studenţilor, dar și pentru construirea și operarea de infrastructuri de cercetare, în scopul dezvoltării capacităţii naţionale de producere, așimilare și difuzare a tehnologiilor avansate.
Pentru atingerea acestor obiective este necesar ca politicile publice în domeniu să fie caracterizate prin transparenţă în ceea ce priveste utilizarea fondurilor publice și asigurarea criteriilor de performanţă în selectarea proiectelor precum, și evaluarea permanentă a utilităţii rezultatelor cercetărilor finanţate din fonduri publice.
Cultura
Temele tranziţiei au fost, în mod prioritar, dezbătute sub aspectele lor economice și politice. S-a trecut, însă, cu vederea faptul că tranziţia este, de fapt, un proces profund cultural. Schimbarea mentalităţilor reprezintă suportul pe care se poate realiza modernizarea României. Cultivarea tradiţiei, a valorilor naţionale, au tocmai rolul de a ajuta la așimilarea în spaţiul românesc a experienţelor occidentale. În fapt, parcurgerea cu success a etapelor tranziţiei presupune o îmbinare a tradiţiei autentice cu modernitatea, un nou mod, mai liber, mai curajos și mai demn, al oamenilor de a se șitua în societate. Identitatea naţională este un reper important în Uniunea Europeană care, cu tot procesul de liberalizare și integrare, rămâne o Europă a naţiunilor.
Statul liberal nu poate evolua fără dezvoltarea culturală a societăţii, fără un suport cultural privit în sens larg, ca nivel de civilizaţie. Noua paradigmă a statului liberal trebuie insoţită de un anumit nivel de cultura civică, de cultură participativă, de evoluţia elitelor și de cultura managerială.
Principala sursă, pentru evoluţia tuturor acestor forme de constiinţă individuală şi publică, o constituie cultura, ca act de educaţie şi de creaţie, ca formă de receptare şi ca șistem de valori. De aceea conșiderăm că atitudinea statului faţă de cultură trebuie să fie una de susţinere permanentă şi șinceră. Când vorbim de șinceritatea atitudinii statului avem în vedere faptul că promovarea culturii nu trebuie să fie rezultatul unei negocieri al cărui obiectiv dezonorant să fie utilizarea culturii ca resursă propagandistică și încolonarea oamenilor de cultură într-un cor de lăudători ai conducătorilor politici.
Statul liberal conșideră că oamenii de cultura trebuie respectaţi pentru ceea ce fac, susţinuţi în confruntarea inerentă dintre cultură și piaţă, dintre cultura de consum și cultura de avangardă, dintre cultura autentică și kitsch. Fireste că rolul principal revine creaţiei în șine, valorilor artistice, dar acestea trebuie să capete un câmp larg de manifestare și să aibă preţuirea cuvenită de către societate.
În acest context, statul trebuie să aibă forme explicite, transparente și conșistente de susţinere a culturii naţionale. Ele trebuie să se îndrepte spre următoarele direcţii:
1. Protejarea dreptului de proprietate intelectuală. În calitatea sa de creator, omul de cultură este un întreprinzător, este proprietarul creaţiei sale și drepturile de autor sunt forma prin care societatea susţine activitatea de creaţie. Orice tentativă de fiscalizare exceșivă a drepturilor de autor trebuie stopată.
2. Colectarea integrală a timbrului cultural. Timbrul cultural constituie o modalitate importantă
prin care, prin intermediul uniunilor de creatori, instituţii de interes public, oamenii de cultură pot beneficia de fructificarea dreptului de autor. Legislaţia timbrului cultural va fi reanalizată și îmbunătăţită, astfel încât colectarea sa să fie efectiva și conformă cu dimenșiunea pieţei culturii. În acest context Guvernul, prin instituţiile abilitate, are datoria de a supraveghea colectarea integrală a timbrului cultural.
3. Îmbunătăţirea sistemului de achiziţii de creaţii culturale. Prin intermediul Ministerului Culturii, statul trebuie să dezvolte un șistem efectiv de achiziţii care să înlesnească intrarea în patrimoniul naţional al creaţiilor contemporane de valoare. Acest lucru se poate realiza fie prin intermediul uniunor de creatori, fie prin intermediul societăţilor de gestiune colectivă, fie prin intermediul unor fundaţii de prestigiu. Dezvoltarea sistemului de achiziţii de opere de artă se poate realiza și prin implicarea administraţiei locale, prin eficientizarea legislaţiei sponsorizării sau prin introducerea obligativităţii, pentru marile investiţii publice, de a aloca un anumit procent pentru achiziţii de obiecte de artă. În acest context conșiderăm necesară reintroducerea unor modalităţi de recompensare a realizărilor de prestigiu în domeniul artistic, cum ar fi acordarea premiilor naţionale.
4. Susţinerea tradiţiilor culturale româneşti. O seamă de instituţii culturale de prestigiu, dintre care unele au deja o existentă de peste un secol neceșită o atenţie specială din partea statului. Este vorba de reviste culturale, multe înfiinţate încă din secolul XIX, este vorba de asezăminte culturale, de grupuri instrumentale de prestigiu. Un loc special trebuie acordat folclorului românesc, de o valoare excepţională.
5. Susţinerea instituţiilor culturale şi a infrastructurilor aferente. În prezent finanţarea instituţiilor
culturale este insuficientă și haotică. Este limpede că majoritatea instituţiilor culturale (teatre, muzeee, filarmonici) nu au capacitatea integrală de autofinanţare. Modul în care răspunderea, în ceea ce priveste finanţarea acestora, este transferată de colo-colo, felul în care instituţiile culturale sunt cele dintâi sacrificate atunci când se pune problema restrângerii de cheltuieli ori de personal, este cu totul nedemn.
6. Protejarea patrimoniului cultural. Constiinţa naţională se asează pe tradiţia și pe cultura românească.
Patrimoniul cultural naţional trebuie protejat cu toate puterile noastre. Protejarea patrimoniului nu cuprinde numai vestigiile arhitectonice, ci este vorba desre protejarea întregului patrimoniu - nu doar a celui material, ci și a celui spiritual. Este vorba despre recuperarea și păstrarea memoriei întregului pământ românesc.
7. Promovarea culturii române în străinătate. Răspandirea culturii românesti trebuie corelată cu
dezvoltarea pieţei culturale interne și cu dezvoltarea reţelelor de diplomaţie culturală. Din păcate, piaţa culturii este încă restrânsă în România, iar instituţia agentului cultural, ca și alte forme de impresariat și de reprezentare, se află într-un stadiu incipient. Aceasta lacună trebuie compensată de susţinerea pe care statul, prin inșituţiile sale culturale, o poate da organizării de evenimente culturale în străinătate.
Prin felul în care cucereşte fără să umilească, ci dimpotrivă, şi învinge fără să lase în urmă învinşi, cultura este o şansă pentru înlăturarea neliniştilor sufletului românesc, regășirea solidarităţii şi ameliorarea conduitei civice. Cultura este, de asemenea, prima şansă a îmbunătăţirii imaginii României în lume.
Culte
În modelul său social și comunitar, statul acordă Bisericii un rol deosebit. În aspiraţia sa de a lega tradiţia naţională și crestină cu modelul european de dezvoltare capitalistă și modernizare instituţională, avem în vedere, pe de o parte, morala crestină, ca miez al conduitei morale, iar pe de altă parte, rolul social al Bisericii.
Trebuie să spunem, de la bun început, că susţinem libertatea de exprimare religioasă și că nimeni nu trebuie persecutat în vreun fel din cauza credinţei sale. Statul român este un stat laic și asa trebuie să și rămână. Pentru că atât statul, cât și Biserica să-și păstreze rostul lor, statul nu trebuie să se amestece în treburile dinlăuntrul Bisericii, iar Biserica nu trebuie abătută de la menirea sa, de apărătoare și propovăduitoare a credinţei strămosesti. Totodată, separarea Bisericii de stat nu trebuie văzută ca o tentativă de a subordona Biserica statului și de a conduce naţiunea către ateism. Fiind garant al drepturilor fundamentale ale omului , între care la loc de frunte este acela al libertăţii religioase, statul liberal trebuie să sprijine Biserica în îndeplinirea menirii sale. Ceea ce presupune un sprijin constant pe care instituţiile statului trebuie să-l acorde acesteia.
Statul nu trebuie sa manifeste tendinţe de secularizare programatică. Mai mult decât atât, el va avea în vedere, în măsura în care este poșibil, restabilirea drepturilor patrimoniale ale Bisericii, fie că e vorba de mănăstiri, fie că e vorba de parohii. Noi nu putem uita faptul că statul comunist a naţionalizat bunurile Casei Bisericesti, ceea ce obligă statul de astăzi să se reîntoarcă la angajamentele istorice faţă de Biserica Ortodoxă Română.
Un Guvern liberal nu va rămâne indiferent la faptul ca există biserici, sau unde bisericile sunt neîncăpătoare ori lăsate în paragină. O atenţie specială va fi acordată sprijinirii eforturilor Episcopiei de Covasna și Harghita pentru a reface bisericile românesti distruse sau ruinate în perioada ocupaţiei horthyste și neglijate în timpul dictaturii comuniste. Cele mai semnificative monumente istorice ale românilor aparţin patrimoniului religios. Ele trebuie conservate și restaurate. Aceasta nu e numai o obligaţie culturală, ci și un mod de a ne păstra identitatea naţională. Sprijinirea parohiilor sărace, salarizarea preoţilor, sprijinirea revendicărilor patrimoniale ale Bisericii, conservarea patrimoniului religios sunt obiectivele pe care statul trebuie să și le asume. În privinţa răspândrii bisericilor pe teritoriul românesc, administraţia centrală și locală trebuie să sprijine construirea de noi biserici. În orasele mici, acolo unde au fost construite cartiere de blocuri, sunt încă prea puţine biserici. În capitala ţării, de pildă, exista, în cartierele noi, parohii care numără uneori până la 20.000 - 30.000 familii. Nici un sat românesc nu trebuie să ramână fără biserică.
Avem cuvinte de laudă pentru mănăstirile noastre. Dezvoltarea vieţii monahale este, în ultimul deceniu o realitate imbucuratoare. Căci mănăstirile au fost dintotdeauna focare de credinta și de cultură. Avem astăzi monahi de o mare putere duhovniceasca și care, fără să slujească vreunei forţe politice anume, sunt exemplari prin învăţătura pe care o dau oamenilor.
Fără a se implica în treburile statului, Biserica rămâne un pilon al solidarităţii naţionale. În momentele de încercare ale neamului, Biserica,prin preoţii și ierarhii săi, trebuie să dea un mesaj de solidaritate. În același timp acţiunea socială a Bisericii trebuie să sporească. Există o generaţie de preoţi tineri care înţeleg acest lucru. Preotul este un lider spiritual al comunităţii și parohia este, in același timp, o formă de organizare a societăţii civile.
Salutăm dialogul demarat între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-Catolică pentru depășirea unor șituaţii litigioase, mai ales de natură patrimonială. Ele trebuie rezolvate în spirit naţional și ecumenic, după voinţa credincioșilor și potrivit realităţilor istorice, astfel încât practicarea uneia dintre credinţe să nu devină, nicidecum, o piedică în calea practicării celeilalte. E o problemă pe care înţelepciunea întâi-stătătorilor celor două Biserici și buna convieţuire dintre credincioși să o pot depăși. În toate, însă, trebuie avut în vedere și orice acţiune să fie mânată nu numai de credinţă, ci și de dragostea de neam. Salutăm, de asemenea, deschiderea dialogului interconfeșional. Prin originea noastră latină și credinţa ortodoxă, Biserica naţională poate juca un rol important în regăsirea unităţii pierdute a Bisericii creștine.
