Preambul
De la statul asistențial și clientelar, la statul liberal
Prin programul său pentru România, Partidul Naţional Liberal asumă opţiunea fermă pentru statul liberal. Amploarea recesiunii economice din România, care nu poate fi explicată doar prin consecinţele crizei mondiale, precum si criza instituţională fără precedent îm care se află statul român, arată că societatea românească se află la un moment de răscruce. Ne aflăm, astăzi, în faţa unei alegeri fundamentale: fie menţinem statul asistenţial si clientelar, fie reconstruim statul din temelii, pe principiile „statului liberal".
Cauzele răului din societatea românească de astăzi le găsim în prizonieratul în care au fost ţinuţi românii timp de 20 de ani, de către statul asistenţial si clientelar, proiectat, construit si perfecţionat de structurile politico-financiare moştenitoare directe ale aparatului de partid si de stat din perioada comunistă. Expresia electorală deplină a acestor structuri o găsim în cele două formaţiuni politice care au ca trunchi comun Frontul Salvării Naţionale - Partidul Social-Democrat si Partidul Democrat.
Principala trăsătură a statului asistenţial si clientelar o reprezintă funcţionarea acestuia exclusiv în beneficiul grupării politico-financiare aflate la putere, indiferent de numele acesteia şi, de cele mai multe ori, împotriva intereselor cetăţenilor români.
Componenta asistenţială a statului român actual are drept scop menţinerea unei mari părţi a românilor la limita sărăciei, pentru ca partidul aflat la putere să poată avea la dispoziţie o masă de manevră electorală, întreţinută prin sistemul „pomenii", din resursele obţinute de la segmentele productive ale societăţii.
Componenta clientelară ţine de satisfacerea intereselor clientelei politice prin investiţii si achiziţii publice nerentabile pentru societate, dar extrem de profitabile pentru gruparea politico-financiară aflată la putere.
Ambele componente, asistenţială şi clientelară, au fost prezente în ponderi diferite, în fiecare dintre guvernările la care a participat cel puţin una dintre cele două forţe politice rezultate din fostul FSN.
Guvernările PSD sunt caracterizate de valorificarea cu prioritate a componentei asistenţiale, contrasă în sintagma „voturi contra pomeni electorale". Componenta clientelară, omniprezentă si ea în perioada acestor guvernări, a fost utilizată, în general, prin raportare la funcţia asistenţială. Clientelismul de stânga a funcţionat mai ales în acele zone în care resursa publică putea fi transformată în pomană electorală.
Astăzi, într-o perioadă de gravă criză economică, Partidul Democrat perfecţionează funcţia clientelară a statului. În acest mod se explică abordarea simplistă a crizei economice, practicată de guvernarea Băsescu-Udrea-Boc: suprataxarea economiei si reducerea haotică a cheltuielilor bugetare, pentru strângerea unor sume cât mai mari la bugetele de stat. Obiectivul - dirijarea acestor sume către clientela politică, prin pseudo-investiţii precum patinoarul de la Brasov, stadioanele cu nocturnă din comune cu drumuri de pământ, sau brandul de ţară al Elenei Udrea. Lipsa de preocupare pentru creşterea economică, pentru relansarea mediului privat, are drept cauză nevoia grupării economico-financiare de la putere ca resursa publică să fie „prăduită" pe termen scurt, până în anul electoral 2012.
În acest context, noţiuni precum „reforma statului" sau „modernizarea statului", reprezintă teme false, lansate în scop propagandistic de actuala guvernare, pentru a acoperi perfecţionarea statului clientelar. România nu are nevoie de o reformă a statului în sensul înţeles de partidele care au creat statul asistenţial si clientelar, ci de o transformare a statului român în stat liberal!
Statul liberal si atributele sale
Prin modul în care a funcţionat timp de 20 de ani, statul asistenţial-clientelar a agravat starea de deficit a societăţii româneşti. Modul în care partidele stângii populiste, dominante în perioada de tranziţie, au abordat si folosit chestiunea sărăciei, a fost păgubitor, a dus la irosire de timp, de energii si de resurse. Căci lupta împotriva sărăciei a fost înţeleasă, mai degrabă, ca un mod de a întreţine sărăcia, de a ţine masele într-o stare de dependenţă si de vulnerabilitate, decât de a o lecui.
Statul liberal îşi propune eliminarea stării de deficit a societăţii româneşti. Acolo unde acest deficit este inevitabil, sub forma deficitelor economice, el nu trebuie înţeles decât ca o formă de a atrage resurse suplimentare în slujba dezvoltării.
Atingerea acestui obiectiv presupune o nouă paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea statului si realizarea contractului social. Statul nu mai trebuie privit ca un obiectiv în sine, costisitor şi greoi, expansiunea sa trebuie stăvilită şi orice formă de agresiune împotriva societăţii civile, împotriva propriilor cetăţeni trebuie eliminată. Statul trebuie înţeles ca o sumă de politici publice cărora li se subsumează instituţiile sale. Funcţionarea statului trebuie evaluată din perspectiva eficienţei funcţionării marilor sisteme publice.
Statul liberal se întemeiază pe principiul libertăţii, al iniţiativei private, al competiţiei corecte si al garantării proprietăţii, permiţând într-un mod eficient aplicarea acestora în sensul sporirii bunăstării individuale si al sustenabilităţii politicilor publice.
Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta înseamnă respect faţă de principiul echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat, al apărării libertăţilor individuale şi al încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale: uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii bunăstării românilor.
Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic şi diminuarea ponderii sale decizionale, precum şi întărirea rolului său de garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie fundamentul opţiunilor noastre "Statul liberal - A doua modernizare a României" .
Într-o societate democratică, statul minimal trebuie să aibă trei funcţiuni principale:
a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia;
b) realocarea prin politici publice a impozitelor;
c) siguranţa naţională.
Această definire, în acelaşi timp minimală şi optimală, a funcţiilor statului presupune o schimbare majoră de paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea sa. Pornind de la ideea că, în gestionarea politicilor publice, statul asistenţial-clientelar şi-a atins limitele, statul liberal decide să-şi îndeplinească funcţia publică într-o formulă partenerială, fie că e vorba de transferarea unor atribuţii către sectorul privat, fie că e vorba de menţinerea unor atribuţii în sectorul public, dar cu gestionarea acestora prin management privat. Această schimbare de paradigmă, cu incidenţă asupra unor arii vaste de cuprindere, de la derularea investiţiilor publice şi absorbţia fondurilor europene până la administrarea bugetelor sociale, are ca obiectiv responsabilizarea si creşterea performanţei managementului precum şi reducerea drastică a corupţiei.
Statul liberal se sprijină pe cei cu iniţiativă, dispuşi să-şi asume riscuri, dispunând de forţa de a acumula şi de discernământul de a investi. Statul liberal se sprijină pe cei puternici, pe cei care reuşesc, pentru a-i putea sprijini pe cei vulnerabili. Societatea are câştigătorii săi, pe care îi respectăm, precum şi perdanţii săi, pe care trebuie să-i reintegrăm, dar nu trebuie să aibă privilegiaţii săi. Orice avere dobândită prin muncă, prin inventivitate şi prin respectarea legii este legitimă.
Susţinerea spiritului întreprinzător presupune stabilitatea mediului economic. Sistemul fiscal trebuie să fie simplu şi stimulativ. Statul liberal asumă reducerea, în continuare, a nivelului general al impozitelor, îndeosebi pentru reducerea costului muncii şi stimularea investiţiilor, în paralel cu îmbunătăţirea administrării fiscale.
Statul liberal aşează cetăţeanul în centrul politicilor sale. Omul este privit atât ca individ, egal cu toţi ceilalţi în jocul economic şi în faţa legii, dar şi ca persoană, cu unicitatea şi cu năzuinţele sale . În acest fel, statul liberal nu are numai o dimensiune economică, ci şi una morală . Dimensiunea etică a statului liberal se regăseşte atât în aplicarea principiilor economiei de piaţă, cât şi în respectarea libertăţii şi demnităţii persoanei.
Cetăţeanul nu mai este un obiect pasiv al politicilor statului. El este un participant activ, care are dreptul să decidă pentru sine si să investească pentru propria sa protecţie si bunăstare. Ţara noastră are nevoie de un sistem democratic în care cetăţenii să beneficieze de dreptul absolut de a alege, deoarece numai asa se pot proteja drepturile celei mai "mici" minorităţi care există: omul.
România trebuie să intre într-o nouă etapă a libertăţii economice în care rolul social al statului să fie împletit cu responsabilitatea individuală. Această nouă cale va permite reformarea sistemelor publice care astăzi sunt responsabile pentru haosul economic si riscul social.
Statul de drept liberal reorientează atributele statului social, astfel încât ocrotirea cetăţenilor vulnerabili să încurajeze capacităţile de iniţiativă si angajare individuală. Liberalismul si autoritatea statului nu sunt noţiuni incompatibile, ci se condiţionează reciproc. Binele public nu se stabileste unilateral ci este rezultatul aspiraţiilor si asumărilor individuale, puse în acord cu opţiunile pe termen lung ale statului.
Desi începută acum două decenii, ofensiva pentru proprietate si libertate economică nu s-a încheiat. Ba mai mult, după încheierea etapei retrospective, a restituirii si acordării de reparaţii materiale pentru agresiunile săvârsite de regimul comunist împotriva proprietăţii si fundamentarea unei noi etape a tranziţiei post-comuniste, în care statul este dator să asigure condiţiile necesare consolidării si dezvoltării proprietăţi i private, apare, tot mai vizibil, în contextul crizei marilor sisteme publice, nevoia fundamentării unei noi etape: de extindere a libertăţii economice în scopul reformării marilor sisteme publice.
Denumirea "Statul liberal - A doua modernizare a României" dată programului politic menit să promoveze statul liberal are semnificaţia sa. În deceniul care a trecut, România a trecut printr-un proces amplu de liberalizare, care i-a permis aderarea la Uniunea Europeană. Din păcate, însă, procesul de liberalizare nu a fost însoţit, în mod adecvat, de politici liberale în ceea ce priveşte performanţa economiei româneşti. Soluţiile de ieşire din criză sunt de esenţă liberală.
Evoluţia post-criză a României şi proiectarea politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de dezvoltare caracterizată până acum doar prin liberalizare accelerată şi integrare în economiile europene.
S-a dovedit că doar liberalizarea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor si capitalurilor, în absenţa politicilor liberale a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci de ani de tranziţie, economia românească este mai mult o economie complementară decât una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. În România, în prezent, funcţionează reglementările Pieţei Interne dar nu si instrumentele Politicii de Coeziune care ar fi trebuit să compenseze deficitul de resurse cauzat de liberalizarea economiei. Or, statul român, la trei ani de la aderare, a devenit donator net la bugetul UE în contextul în care expunerea rapidă la competiţia europeană a fost, de cele mai multe ori, un avantaj comunitar si nu unul al consumatorului român. Pe de altă parte, libertatea de circulaţie a persoanelor nu este completată de accesul liber pe piaţa comunitară a forţei de muncă decât într-un interval de maximum sapte ani de la aderare ceea ce nu a împiedicat, însă, statele membre să dezvolte programe prin care au drenat forţa de muncă înalt calificată. Poziţia europeană a României trebuie să devină mult mai pragmatică, altminteri euro-optimismul cetăţenilor români va deveni, în scurt timp, un scepticism cauzat de lipsa de orizont a beneficiilor politicilor europene în termenii nivelului de trai.
Programul PNL "Statul liberal - A doua modernizare a României" îşi propune trei câmpuri largi de acţiune: reluarea creşterii economice pe o bază sustenabilă, reformarea marilor sisteme publice: educaţie, sănătate, protecţie socială, precum şi modernizarea administraţiei centrale şi locale.
Schimbarea paradigmei economice presupune si o modificare radicală în ceea ce priveşte modalitatea de transpunere a acestor politici. Opinia potrivit căreia banul este principala resursă si că totul trebuie cântărit numai prin prisma atragerii de resurse financiare este o prejudecată. Realitatea ultimilor ani a arătat că resursele financiare nu pot fi atrase ori atunci când sunt la îndemână nu pot fi cheltuite dacă ele nu sunt încadrate într-un spectru mai larg de resurse. Slaba capacitate de absorbţie a fondurilor europene a dovedit acest lucru.
Evoluţia lumii contemporane arată că resurse la fel de importante ca şi cele financiare sunt informaţia, comunicarea, timpul şi performanţa managerială.
România este o ţară necunoscută, din păcate, pentru români ca si pentru cei care o guvernează. Lipsa unor informaţii corecte si complete, în timp real, despre realităţile economice si sociale afectează calitatea politicilor publice. Prima condiţie a ameliorării prestaţiei statului o constituie informatizarea tuturor sistemelor de evidenţă a persoanelor, bunurilor şi fluxurilor financiare.
Impactul favorabil al informatizării sistemelor publice va fi imens. În ceea ce priveste administraţia fiscală, cunoasterea în timp real a stării financiare a persoanelor si a firmelor reduce drastic posibilitatea evaziunii fiscale si canalizează prevenţia si controlul exclusiv asupra zonelor de risc. În ceea ce priveste condiţia persoanei, cunoasterea situaţiei matrimoniale si a apartenenţei familiale a persoanelor, precum si a celorlalte aspecte legate de bugetul familial, de situaţia profesională ori de starea de sănătate sunt deosebit de utile în orientarea corectă a protecţiei sociale, a ameliorării raporturilor dintre persoană si administraţie, a realizării contului de asigurări sociale etc. Informatizarea circulaţiei bunurilor elimină riscurile tranzacţiilor imobiliare, scurtează perioada obţinerii autorizării construcţiilor si contribuie la garantarea proprietăţii.
Informatizarea sistemelor publice trebuie însoţită de o comunicare adecvată. Aceasta permite desfiinţarea unuia dintre instrumentele de tortură inventate de stat, anume ghiseul. Relaţia de comunicare între stat, mediu economic, societate civilă si cetăţeni este garanţia eficienţei administrative si a încrederii pe care statul trebuie să o inspire.
În paradigma statului liberal, performanţa managerială este un obiectiv fundamental. Ea trebuie să aibă în vedere atât ţinte clare si o evaluare echilibrată a raportului dintre resurse si obiective, cât si o ordonare pe orizonturi de timp. Guvernarea trebuie înţeleasă ca un management al riscului.
Aceasta presupune o evaluare cât mai amplă a posibilelor riscuri, anticiparea si preîntâmpinarea lor, minimizarea riscurilor, atunci când ele nu pot fi evitate, precum si distribuirea cât mai echitabilă între partenerii sociali a efectelor, în cazul producerii riscului. Cu cât o guvernare este mai performantă în ce priveste managementul riscului, cu atât ea este mai dezinvoltă în angajarea unor proiecte pe termene mai lungi. Performanţele şi statura unei guvernări se măsoară prin orizontul de timp al proiectelor şi aspiraţiilor sale
Programul PNL "Statul liberal - A doua modernizare a României" are în vedere îmbinarea orizonturilor de timp pe o perioadă de două decenii. Ar fi o mare greseală să subsumăm toate energiile si strategiile în scopul iesirii din criza economică printr-o atitudine pompieristică. România trebuie să folosească această perioadă de combatere a crizei economice nu doar pentru restabilirea echilibrului bugetar, dar mai cu seamă pentru luarea unor măsuri în sensul evoluţiei pe termen lung a ţării.
Altminteri, o reducere severă a cheltuielilor, fără discernământ, doar din disperarea de a nu risca incapacitatea de plată, fără a avea în vedere si redimensionarea acestora, poate să fie deosebit de costisitoare pe termen mediu, căci poate distruge instituţii si risipi resursa umană. Fireste că o seamă de obiective îsi propun un termen mult mai scurt, în ceea ce priveste însă obiectivele ample, cum ar fi reformarea sistemului de asigurări sociale ori de asigurări de sănătate, ca si consolidarea poziţiei României ca una dintre principalele zece puteri economice ale Uniunii Europene, orizontul de timp se situează în a doua jumătate a deceniului următor.
În acest context, timpul, ca resursă economică trebuie să fie o componentă a politicilor publice. Viziunea ce ţine seama de timp ca resursă nu este doar de natură economică. Ea are conotaţii ce ţin de nivelul mentalităţilor, de nivelul oportunităţilor oferite de societate, de înţelegerea corectă a libertăţii. De modul în care timpul este fructificat depinde, în bună măsură, natura si evoluţia unei societăţi. Valoarea economică a timpului este direct proporţională cu caracterul competitiv al unei societăţi. Cu cât o societate este mai egalitaristă, cu atât timpul e mai lipsit de valoare economică. Cu cât este mai competitivă, cu atât timpul e mai plin de înţelesuri economice. Timpul nu poate fi multiplicat, dar poate fi economisit. În peisajul programului "Statul liberal - A doua modernizare a României" economisirea timpului devine o componentă a bunei guvernări.
Această viziune novatoare în ceea ce privește prioritizarea resurselor are un corespondent imediat în planul strategic.
Informaţia, comunicarea, utilizarea eficientă a timpului şi performanţele manageriale au ca punct de plecare modernizarea de ansamblu a infrastructurii . Una dintre diferenţele majore dintre statul liberal şi statul social cu care ne-am obişnuit o constituie locul pe care strategiile pe termen lung îl acordă infrastructurii. Este o abordare calitativă, complexă ce are în vedere nu numai infrastructura rutieră, navală sau aviatică, dar şi infrastructura informatică pe care am evocat-o deja, infrastructura subterană, alcătuită din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, infrastructura de transport şi distribuţie a combustibililor şi a energiei electrice, infrastructura bancară, infrastructura de comunicaţii, infrastructura sistemelor publice de educaţie şi sănătate etc.
Chiar dacă responsabilitatea nu este integral a statului, el poate, prin intermediul politicilor publice - ajutor de stat, parteneriat public-privat, utilizarea managementului privat, angajarea creditării externe si utilizarea fondurilor nerambursabile - să înlesnească procesul de modernizare a infrastructurii. Investiţiile în infrastructură constituie un amplu proiect ce trebuie elaborat cât mai devreme, pe orizonturi de timp si pe o evaluare onestă a resurselor. Acest proiect trebuie asumat de întreaga societate ca un important angajament naţional.
Înţelegerea corectă şi complexă a acestor resurse ameliorează şi atitudinea faţă de mediul de afaceri. Informatizarea fluxurilor financiare permite o corectă administrare fiscală şi reducerea economiei subterane. Accesul facil la informaţii elimină necesitatea unui număr mare de autorizaţii precum şi excesul birocratic. O bună comunicare permite îndeplinirea procedurilor administrative pe suport digital. Înţelegerea timpului ca resursă conduce la simplificarea procedurilor de autorizare şi funcţionare a firmelor precum şi de onorare a îndatoririlor fiscale. Mediul economic devine mai simplu de parcurs şi mai eficient de administrat din punct de vedere fiscal.
O bună cunoaștere a mediului economic, prin toate aceste mijloace, poate localiza corect blocajele din economie, una dintre marile probleme ale economiei românesti de azi, si poate sugera căile de eliminare a lor. Ceea ce trebuie să asume o bună guvernare este ca statul însuşi să nu fie generator de blocaj. Aceasta presupune onorarea la termen a obligaţiilor către furnizori, returnarea promptă a TVA, derularea rapidă si corectă a achiziţiilor publice si asezarea statului si a celorlalţi participanţi la mecanismul economic pe poziţii de egalitate.
O caracteristică a statului liberal este aceea că administraţia nu constituie un factor de risc pentru economie, statul este parte a jocului economic şi se supune aceloraşi reguli.
Modul în care s-a dezvoltat mediul de afaceri din România, prin trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, a făcut ca, din lipsa unor resurse interne, cea mai mare parte a capitalului privat să fie de provenienţă străină. Capitalul românesc reprezintă sub 10% din totalul capitalului privat, ceea ce creează dificultăţi, în momente în care e nevoie de solidaritate si strategii concertate între Guvern, sistemul bancar si mediul de afaceri. Amploarea crizei economice din România este expresia elocventă a acestei vulnerabilităţi.
Statul liberal nu poate fi compatibil decât cu o societate a libertăţii economice. Programul liberal "Statul liberal - A doua modernizare a României" acordă un loc important dezvoltării capitalului autohton. Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de necesare României. Ele aduc nu numai resurse financiare si deschidere către terţe pieţe, dar si performanţe manageriale. De aceea guvernarea, înţeleasă ca un management al riscului, trebuie să ducă la reducerea riscului de ţară. Trebuie, prin toate mijloacele, să creăm un mediu economic ospitalier si să deschidem economia românească spre fluxurile economice internaţionale. În acelasi timp, însă, considerăm că investiţiile străine pot fi benefice interesului naţional în măsura în care intră în competiţie cu capitalul autohton consolidat. Capitalul românesc este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.
Există o seamă de prejudecăţi ale tranziţiei de care trebuie să ne dezbărăm. Una dintre ele se referă la conceptul de industrializare. Opţiunea pentru reindustrializarea României trebuie asumată. Din cauza inexistenţei unei concepţii privind dezvoltarea industrială a ţării, aceasta s-a restrâns, unele industrii, cum ar fi industria zahărului ori industria sticlei, aproape au dispărut, iar altele, din cauza modului incoerent în care a fost condusă privatizarea, sunt dependente masiv de importuri ori sunt captive într- un fel de colonialism economic, cum este industria de lohn.
De data aceasta este vorba nu de o industrializare forţată, ci de un proces care să ia în calcul resursele României, conexiunile pe orizontală, structura pieţei forţei de muncă şi a cererii de consum. Cuvântul cheie este, în acest caz, competitivitatea.
Aceasta presupune creșterea ponderii proiectelor orientate către creșterea competitivităţii în programele cu finanţare internă si comunitară, precum si sprijinirea industriilor intensive în tehnologie si a investiţiilor intangibile. Evaluarea competitivităţii ramurilor industriale relevante si iniţierea de măsuri orizontale pentru încurajarea acestora trebuie să fie o preocupare permanentă a actului de guvernare.
În acest context, de o maximă importanţă este industrializarea în domeniul agriculturii. În acest fel se poate răspunde la cel puţin trei dintre marile probleme ale agriculturii românesti. Cea dintâi este cea a fragilităţii pieţei produselor agricole. Cea de-a doua se referă la suprapunerea proprietăţii cu managementul, ceea ce face ca agricultura românească să fie o agricultură de subzistenţă, unde ţăranul român este mai degrabă grădinar decât fermier. Separarea proprietăţii de management şi dezvoltarea fermelor agricole este un pas necesar în modernizarea agriculturii româneşti. În al treilea rând, industrializarea satului românesc si o mai bună conectare a agriculturii la industrie va duce la fiscalizarea sectorului agricol si utilizarea forţei de muncă latente din mediul rural.
Un alt concept de care nu trebuie să ne temem este cel al formelor asociative. Încurajarea formelor de asociere este obligatorie în condiţiile în care dorim să scoatem sectorul agricol din starea de izolare si din condiţiile arhaice în care funcţionează. Asocierea proprietarilor de terenuri, fie că e vorba de activitatea de producţie, ori de cea de aprovizionare sau de desfacere a produselor, este singura modalitate care poate scoate agricultura din starea de economie naturală.
Agricultura românească trebuie să se deschidă către industrie şi către piaţă . Iar deschiderea către piaţă presupune organizarea agriculturii pe baze capitaliste. Acest lucru nu exclude utilizarea subvenţiilor pentru încurajarea şi orientarea producţiei agricole. La aceasta trebuie să se adauge refacerea sistemelor de irigaţii si crearea unui sistem de finanţare a agriculturii care să aibă ca verigă intermediară Camerele de Comerţ Agricole, constituite prin transferarea către sectorul privat a actualelor direcţii agricole judeţene. Pe de altă parte, promovarea agriculturii si conectarea ei la sectorul industrial vor avea efecte considerabile asupra ocupării forţei de muncă, asupra reducerii deficitului comercial si, mai ales, asupra veniturilor bugetare.
Modernizarea marilor sisteme publice are în vedere, în primul rând, consolidarea bugetară. Aceasta înseamnă, pe de o parte, realizarea echilibrului bugetar, iar, pe de altă parte, asigurarea suportului financiar pentru funcţionarea celorlalte sisteme publice.
În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legătură cu administrarea fiscală. Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă Statul liberal optează pentru o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii.
PNL si-a asumat, faţă de mediul privat, răspunderea de a promova si susţine adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ si nediscriminatoriu, cât si îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii si predictibilităţii politicii fiscale. În acelasi timp PNL îsi asumă responsabilitatea ca impozitarea veniturilor sa fie nuanţată prin introducerea unor sisteme de deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mici, dar să încurajeze, în acelasi timp, un comportament economic din partea contribuabililor.
Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi fiscalitate prietenoasă pentru întreprinzători şi forţă de muncă, pentru angajator şi angajaţi. Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari, trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi aşteaptă de la stat un semnal pozitiv.
Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană. Aceasta este singura cale prin care putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.
Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească la peste 90%, ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze
Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea impozitării directe. Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte sporirea veniturilor bugetare, ca pondere în PIB, pe de altă parte reducerea fiscalităţii, respectiv reducerea contribuţiilor de asigurări sociale cu 10 puncte procentuale, reducerea TVA la nivelul iniţial, de 19%, şi continuarea scăderii cotei unice la 10%.
Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare datorită viabilităţii soluţiei în această perioadă de tranziţie . Cota unică de impozitare a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 - 2008 şi a permis creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB.
Una dintre schimbările majore de paradigmă ale statului liberal, în raport cu statul asistenţial-clientelar, va fi aceea privind rolul activ al individului, ca actor al politicilor publice. Din obiect pasiv, el va putea, la nivelul său de responsabilitate, să fie generator al acestor tipuri de politici.
Familia trebuie să devină un vector economic. Aceasta presupune, desigur, existenţa unui anumit nivel de venituri care să permită, dincolo de cheltuielile obligatorii privind întreţinerea locuinţei si subzistenţa, manifestarea unor opţiuni privind gestionarea propriului portofoliu. Forţa investiţională a sumelor mici de la cei mulţi este incomparabil mai mare decât cea a sumelor mari de la cei puţini. Individul, familia trebuie să devină în viitor o resursă investiţională considerabilă. În plus, fiind cointeresat, prin sistemul de deductibilităţi, către un anumit comportament economic, contribuabilul va solicita dovada fiscală a cheltuielilor sale, obligând la fiscalizarea activităţilor economice respective. Practic, cetăţeanul devine, într-un anumit fel, agent fiscal al statului.
Legătura familiei cu mecanismele pieţei trebuie înlesnită prin intermediul politicilor publice. Dimensiunea investiţională a politicilor publice este, probabil, cea mai importantă mutaţie pe care o presupune programul "Statul liberal - A doua modernizare a României" noua paradigmă a statului liberal, cu efecte atât în planul sustenabilităţii politicilor publice, al acumulării de resurse investiţionale dar şi în planul mentalităţilor .
Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este si consecinţa eficienţei politicii fiscale. Cel dintâi obiectiv al politicii bugetare este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de funcţionarea administraţiei centrale, atât în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi în ceea ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se desfăsoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării, ceea ce presupune auditarea prealabilă si pe parcurs a procesului de redimensionare a administraţiei centrale.
Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în ceea ce priveşte achiziţiile şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala zonă de proliferare a corupţiei. De aceea ea trebuie bine delimitată şi sever reglementată, optând pentru formule transparente, care apără cât mai bine interesul public şi aşează în acelaşi timp, pe poziţii de egalitate de şanse pe toţi posibilii parteneri din zona privată.
Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a cheltuielilor publice.
Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor între începutul si sfârsitul perioadei, realizarea proiecţiilor orientative multianuale, mai ales în ceea ce priveste investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi ordonatori de credite bugetare sunt doar câteva astfel de măsuri. Si, cu siguranţă, pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, acesta nu poate fi mai mare decât volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în exclusivitate investiţiilor.
Cel de-al patrulea obiectiv se referă la eficienţa derulării investiţiilor publice şi la întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene. E limpede că statul nu dispune de expertiza necesară si nu dă dovadă de suficientă corectitudine si de operativitate în ceea ce priveste derularea proiectelor investiţionale, fie că e vorba de investiţii publice, fie că e vorba de fondurile europene.
Este necesară o opţiune curajoasă de a face apel la managementul privat, la firme cu reputaţie şi cu experienţă în plan internaţional. Instituţia proiect-managerului privat, pentru marile investiţii publice, precum şi pentru programele operaţionale europene trebuie instituită cât mai rapid pe scară largă.
Un aspect esenţial al noii paradigme oferite de programul "Statul liberal - A doua modernizare a României" îl oferă modul de gestionare a marilor sisteme publice de sănătate şi protecţie socială. În cadrul acestei noi paradigme, persoana vizată este proprietară a propriului cont de asigurări sociale. Ea nu mai este contribuitor abstract al unui sistem asupra căruia nu poate decide şi de binefacerile căruia, adesea, nu poate beneficia, ci este principalul decident. În plus, sistemul de politici publice în această nouă formulă devine resursă pentru investiţii şi o formă negociată de finanţare a politicii bugetare.
În ceea ce priveşte sistemul de pensii, trebuie să acceptăm faptul că actualul sistem, în care contribuţiile salariaţilor de azi sunt destinate acoperirii drepturilor constituite în timp ale salariaţilor de ieri, actualmente pensionari, si-a atins optimul în toamna anului 2008. Reducerea dramatică a numărului de salariaţi, transferarea către bugetul de pensii a unui număr mare de beneficiari de pensii speciale, reducerea colectărilor precum si numărul mare al recentelor pensionări anticipate fac ca sustenabilitatea sistemului de pensii să fie pusă la grea încercare. Sistemul de pensii trebuie reformat din temelii.
Potrivit noii paradigme a statului liberal, asigurarea pensiei prin redistribuire va fi înlocuită cu asigurarea pensiei prin acumulare.
Este singura soluţie care poate da echitate si sustenabilitate sistemului, care îl poate feri de arbitrariu si dă, în acelasi timp, sansa unor pensii decente. Aceasta înseamnă că fiecare persoană devine titulară a contribuţiilor sale, acestea nu mai sunt distribuite de stat în cadrul bugetului de asigurări sociale, ci sunt acumulate în contul de asigurat al persoanei respective. Nimeni altcineva decât persoana însăsi nu mai decide ce pensie va obţine, nivelul pensiei nu va mai fi la cheremul populismului electoral ori al tertipurilor legislative. Punctul de pensie va fi doar un indicator statistic si nu un apanaj guvernamental. Trecerea de la actualul sistem redistributiv, care si-a dovedit fragilitatea si care a adus pensionarilor mai degrabă umilinţe si sărăcie decât răsplata meritată după decenii de muncă, la un sistem de acumulare este rezultatul unei opţiuni politice si, în consecinţă, al unei investiţii pe care trebuie să o asume întreaga societate. Mărimea anuală a acestor transferuri către fondul de pensii depinde de perioada luată în calcul pentru operaţionalizarea lui. Realizarea sistemului de conturi personale va crea, de asemenea, surse care pot fi implicate în susţinerea proiectelor investiţionale publice si private.
Un alt pas important în ceea ce priveşte protecţia socială este mutarea centrului de greutate dinspre individ către familie.
Astfel, protecţia socială va deveni într-adevăr cuantificabilă si efectivă. În ceea ce priveste ajutoarele sociale, actualul sistem, care pune întreaga responsabilitate doar asupra statului, va trebui modificat, astfel încât, utilizând conceptul de social business, ajutoarele sociale să fie condiţionate de prestaţii specifice din partea persoanelor asistate.
Sistemul stabilit pentru pensii va fi aplicat şi în ceea ce priveşte politicile în domeniul sănătăţii.
În mod corespunzător, bugetul naţional urmează să asigure un pachet de bază (minimalj privind serviciile medicale de urgenţă, cele de prevenţie şi cele aferente programelor naţionale de sănătate, restul serviciilor medicale urmând să fie achitat de firmele de asigurări de sănătate, în baza şi în limita contului de asigurări obligatorii şi private al fiecărei persoane.
Pentru asigurarea finanţării infrastructurii se instituie o contribuţie de solidaritate plătita de angajatori. Contribuţia angajatorului se face venit la bugetul Ministerului Sănătăţii, care repartizează, în baza unor criterii unitare, fondurile aferente pachetului minimal de servicii medicale de sănătate. Restul serviciilor medicale sunt achitate de către firmele de asigurări pentru serviciile medicale executate de furnizorii autorizaţi de servicii medicale. În acest fel, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se desfiinţează, cu tot aparatul birocratic aferent.
Reforma sistemului de sănătate presupune dezvoltarea componentei de competiţie necesară asigurării calităţii şi creşterii serviciilor medicale.
Finanţarea sistemului de sănătate trebuie să ducă la asigurarea reală a accesului la servicii medicale de calitate în conformitate cu standardele internaţionale, la transparenţa si eficientizarea utilizării banului public, la atragerea personalului medical în sistemul public de sănătate.
În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în viziunea PNL, punctul de plecare nu poate fi altul decât prioritatea formării unei resurse umane competitive, nu doar prin consacrarea educaţiei timpurii ci, mai ales, prin educaţia permanentă. Nici un cetăţean român nu trebuie să rămână în afara proceselor de învăţare atâta timp cât el reprezintă un potenţial lucrător activ. Aceasta înseamnă, de fapt, dezvoltarea durabilă a resursei umane.
Competitivitatea sistemului de educaţie ţine de redarea demnităţii profesorilor, nu numai în sensul standardului de viaţă dar, mai ales, în ceea ce priveste parcursul de carieră, ceea ce implică si cresterea responsabilităţii sistemului pentru pregătirea acestora.
Pentru părinţi, competitivitatea scolară a propriilor copii înseamnă un număr mai mare de drepturi dar si de responsabilităţi: pe lângă dreptul de a decide împreună cu profesorii asupra aspectelor administrative la nivelul scolii, părinţii vor fi aceia care vor putea influenţa indirect calitatea procesului didactic prin alegerea scolii care va primi astfel resursele financiare alocate elevului. Nu tipul de proprietate ori cantitatea de servicii suplimentare oferite sunt determinante în ceea ce priveste calitatea învăţării, ci calitatea profesorilor.
Într-un sistem performant se caută individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, care permite sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de direcţii de pregătire, reorganizarea şi dotarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi de formare profesională împreună cu organizarea educaţiei pentru valori prin reformă curriculară în cadrul unei noi politici pentru tineret.
Din punctul de vedere al interesului public, sistemul educaţional trebuie să fie un sistem sigur. Un sistem sigur înseamnă a fi depolitizat, cu nivel crescut de autonomie - fie aceasta universitară, fie legată de iniţiativele locale - descentralizat financiar si diferenţiat din punct de vedere al curriculei si mai ales predictibil din punct de vedere al sistemului de examinare. Pe de altă parte, responsabilitatea publică trebuie reflectată în controlul calităţii proceselor educaţionale si delimitarea clară a interesului public faţă de interesele grupurilor care urmăresc doar beneficii financiare. Nu în ultimul rând, un sistem sigur semnifică si garantarea procesului investiţional care va trebui să urmărească priorităţile societăţii cunoasterii, accentuând asupra dotărilor care să permită, în special la nivelul învăţământului mediu, un spectru larg de experimentare prin care să se asigure elevilor apropierea de viitoarele meserii.
Într-o societate competitivă, un accent deosebit trebuie pus pe asigurarea unui proces continuu de cunoastere. România are nevoie de mai multă inovare în scopul dezvoltării tehnologiilor autohtone, fie că este vorba despre domeniul tehnologic sau despre economie, administraţie şi cultură. Va fi nevoie de profilarea institutelor si a centrelor de performanţă, cresterea responsabilităţii universităţilor pentru cercetarea de vârf, stimularea juridică si financiară a inovaţiei dar si măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale.
Modul prin care se vor derula politicile publice, pe lângă cele două consecinţe de o uriaşă importanţă şi anume scoaterea sistemului de pensii de sub incidenţa arbitrariului politic şi pe cel de sănătate de riscul risipei şi a marii corupţii precum şi asigurarea de resurse interne pentru finanţarea investiţiilor şi a deficitelor, are şi rolul de a scoate la iveală munca la negru, cointeresând salariaţii să aibă o situaţie cât mai clară din punct de vedere legal a biografiei lor profesionale.
Autoritatea statului se exprimă prin ordine şi eficienţă. Ea presupune existenţa unui parteneriat între stat si cetăţean. Statul respectă instituţia numită cetăţean si nu foloseste puterea pe care cetăţeanul i-a acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce, apoi, împotriva acestuia. Autoritatea exclude orice formă de represiune. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea sa, ci în încrederea pe care i-o acordă cetăţenii săi. O autoritate reală se sprijină pe cetăţeni, acţionează în deplinul lor folos si nu luptă împotriva lor.
Modernizarea statului trebuie realizată pe trei direcţii: reforma instituţională la nivel central şi local, în scopul realizării statului minimal şi eficient, precum şi în scopul fundamentării procesului de descentralizare şi realizare a reformei administrativ-teritoriale; reforma reglementărilor, în scopul raţionalizării şi simplificării acestora; creşterea importanţei corpului funcţionarilor publici, pentru consacrarea prestigiului acestei bresle.
